[Aceasta este varianta scrisă a înregistrării cu titlul “O încadrare a profeției în istorie“.]

Vreau să vă vorbesc despre ceva deosebit ce mi-a marcat în mod special viața. Este vorba despre profeții. E un subiect amplu. La auzul cuvântului „profeție,” diferite gânduri trec prin mintea fiecăruia, așa că am să explic la ce mă refer. Am să vă spun câte ceva despre mine, ca să înțelegeți de ce mă ineresează acest subiect.

M-am născut în Texas și am ajuns să merg la facultate fără să fi înțeles sau să mă fi interesat vreodată lucrurile spirituale. Devenisem ateu și făceam tot ce puteam să întorc de la credință pe oricare ar fi avut vreun fel de credință în Dumnezeu.

Printr-un complex de evenimente am ajuns în punctul în care a trebuit să recunosc… că există o dimensiune spirituală. Nu vroiam să devin “habotnic”, dar știam, îmi dădusem seama, că există o dimensiune în care se găsesc și spirite bune, și spirite rele.Eu vroiam să fiu cu cele bune.

Căutările mele m-au adus în contact cu diferite grupuri și, astfel, am întâlnit alți tineri, creștini cu vederi radicale sau, „Țicniții lui Iisus”, cum erau numiți pe atunci iar ei au reușit să mă ajute să înțeleg adevărurile din Biblie. Dumnezeu a folosit această împrejurare ca să îmi ofere un nou început și, pînă la urmă, mi-am dedicat viața în slujba Lui. Am trăit peste hotare mai bine de 30 de ani și m-am bucurat de o viață minunată, lucru pentru care sunt foarte recunoscător.

Deci, când vorbesc despre profeție, mă refer, de cele mai multe ori, la profeții din Biblie. Pe asta vom pune accentul în această serie de studii. O să ne ocupăm de profetul Daniel din Vechiul Testament. De fapt, când Iisus a fost întrebat despre viitor, l-a menționat în mod specific pe profetul Daniel. A spus: “Când veți vedea (evenimentele viitoare)… despre care a vorbit profetul Daniel (cine citește să înțeleagă)…” (Matei 24:15)

Îmi închipui că unii dintre cei care se uită la acest program au aflat destule despre acest subiect și de-abia așteptați să intrăm în detalii. Alții nu cunosc mai nimic despre toate acestea. Vreau să me adresez și unora, și altora, dar dacă ar trebui să aleg între cele două categorii, prefer să mă adresez celor pentru care acesta este un subiect nou. Așa eram și eu până când am ajuns aproape la maturitate. Acesta este, probabil, unul dintre motivele pentru care vreau ca și voi să bucurați de încântarea de a cunoaște adevărurile din cartea lui Dumnezeu, Biblia.

Acum, poate că unii dintre voi se întreabă: “Ce mai este și profeția?” Vă gândiți că, „da, sigur, sigur, într-o bună zi lumea se va sfârși și chestii din astea.” Așa credeam și eu cândva și totul mi se părea bizar și chiar stupid.

Bun! Haideți să vedem dacă există ceva despre care a auzit fiecare dintre cei care se uită la acest program și care a fost profețit cu sute de ani înainte de a se întâmpla. Putem spune cu siguranță că fiecare dintre cei care urmăresc acest program au auzit despre Crăciun. Știți că de Crăciun oamenii cântă colinde. Se sărbătorește nașterea lui Iisus și ați văzut imagini cu Maria și Iosif și cu pruncul Iisus.

Ați auzit, probabil, un vechi colind, nu prea pot eu să îl cânt, dar e cam așa: “În seara de Crăciun venim/ La Vilflaim, la Viflaim/ Pe pruncul sfânt să-L preamărim/ La Viflaim, la Viflaim.

Acest colind este despre orășelul Betleem, de lângă Ierusalim, unde s-a născut Iisus. Poate că deja știați că acolo s-a născut, sau poate vă amintiți că ați mai auzit undeva de asta.

Probabil că cunoașteți măcar câte ceva despre acest subiect. Bun, haideți să ne uităm în Biblie. Haideți să ne uităm în Vechiul Testament, în cartea profetului Mica. La mine în Biblie scrie că această carte a fost scrisă în jurul anului 700 Î.Hr. O să citim capitolul 5, versetul 2. Este ca și cum vocea lui Dumnezeu se adresează orașului sau sătucului Betleem. Spune “Și tu, Betleeme Efrata, măcar că ești prea mic între cetățile de căpetenie ale lui Iuda, totuși din tine Îmi va ieși Cel ce va stăpâni peste Israel și a cărui obârșie se suie până în vremuri srăvechi, până în zilele veșniciei. ”

Aici Dumnezeu se adresează Betleemului și îi spune că, cu toate că este un oraș micuț printre multe altele din regiunea Iuda (o provincie a Israelului din zilele acelea), totuși din Betleem va veni Cel care, până la urmă, va conduce poporul lui Dumnezeu și că asta era stabilit din vechime, din veșnicii.

Este o profeție din Vechiul Testament, profețită cu sute de ani înainte de nașterea lui Iisus, care ne spune exact unde se va naște Mesia, regele pe care Îl va trimite Dumnezeu. Sunt multe alte profeții ca aceasta.

Când toate acestea erau încă o noutate pentru mine, mi-a trebuit o bucată de vreme ca să încep să  înțeleg că există o putere în Ceruri, puterea lui Dumnezeu cel din Biblie, care a prezis viitorul lumii de mii de ani, și că aceste profeții, aceste previziuni s-au împlinit cu o exactitate absolută. Pentru mine asta a fost șocant. Aș putea spune că încă mai este. Acesta va fi subiectul acestor studii: profețiile care s-au împlinit și profețiile care urmează să se împlinească.

Când am menționat nașterea lui Iisus în Betleem am vrut să aleg ceva ce era cunoscut tuturor. Apoi, după ce am văzut din Biblie că cu sute de ani înainte de nașterea Lui a fost dată o profeție care spunea că Iisus se va naște în Betleem, veți putea aprecia importanța și relevanța acestui aspect. Așa că, mai departe o să aruncăm o privire asupra contextului istoric ca să ne încadrăm în timp, cum s-ar spune și să vedem amprenta profeției, care exista cu mult timp înainte și care prevestise multe dintre evenimentele cheie care aveau să se întâmple mai târziu.

Dumnezeu a ales un om cu patru mii de ani în urmă. Îl chema Avraam. El se trăgea din regiunea care în ziua de azi se numește Irak. Din urmașii lui Avraam a apărut poporul pe care noi astăzi îl cunoaștem cu numele de evrei. Dealtfel, și popoarele arabe, și credința musulmană se trag și ele tot de la Avraam.

Dar Vechiul Testament este cartea evreilor. Așa că, pentru a înțelege profețiile, trebuie să avem o perspectivă de ansamblu asupra istoriei evreilor. În același timp, va trebui să privim ascensiunea și declinul imperiilor antice până în zilele lui Iisus și ale Imperiului Roman.

Iată câteva personaje cheie din Biblie și perioada în care au trăit. Avraam este plasat în jurul anului 2000 Î.Hr. Iar Iisus în anul 30 AD. Între aceste date se situează Moise, în jur de 1400 Î.Hr. Regele David a trăit în jur de 980 Î.Hr, iar profetul Daniel, ale cărui scrieri vrem să le studiem, în jur de 600 Î.Hr.

Acest articol este mai lung ca de obicei. Pentru a continua, vă rog apăsați pe “continue reading”.

Cineva a alcătuit această listă și așa îmi este mai ușor să-mi amintesc cum se situează în timp etapele principale ale istoriei Israelului. Se numește “Cele 7 perioade ale istoriei Israelului.” Pentru început, avem perioada “de la Avraam în Egipt.”

Dumnezeu a vorbit personal cu Avraam și i-a spus să-și părăsească țara și să se îndrepte către un ținut nou pe care i-l va da Dumnezeu. Avraam a călătorit până la râul Eufrat și apoi în jos până în ținutul Canaan, pe care în ziua de azi îl numim Israel.

În tot acest timp Dumnezeu îi promitea lui Avraam că îl va face un popor mare. Poate că cea mai importantă calitate a lui Avraam a fost credința lui în Dumnezeu. De exemplu, i-a fost greu lui Avraam să Îl creadă pe Dumnezeu când îi spunea asta, pentru că, pe-atunci, atât Avraam, cât și Sara, aveau 70, 80, chiar 90 de ani și încă nu aveau copii. Deci cum putea Dumnezeu să scoată din Avraam un mare popor? Dar Avraam a “continuat să creadă,” iar Dumnezeu știuse că așa va fi. Și, până la urmă, nevasta lui Avraam, Sara, a născut un fiu, pe Isaac. În timp Isaac, și el, s-a căsătorit și soția lui, Rebeca, a născut gemeni: pe Iacov și pe Esau.

Aici vă spun doar lucrurile cele mai importante, dar sunt o mulțime de detalii interesante pe care nu le menționez. Până aici totul este din prima carte a Bibliei, Geneza, iar lucrurile despre care vorbim s-au întâmplat cu aproape 4000 de ani în urmă pe teritoriul Palestinei sau, cum se numea pe atunci, Canaan.

Iacov s-a căsătorit și el. De fapt a avut două neveste, 12 fii și o fiică. Unul dintre fiii lui se numea Iosif. Iosif a ajuns să fie preferatul tatălui său. De asemenea, chiar Dumnezeu părea să indice că Iosif avea să fie deosebit. Cum se întâmplă de multe ori, frații lui s-au supărat foarte tare și au fost geloși pe el și l-au vândut pe Iosif ca sclav unor oameni care călătoreau pe atunci spre Egipt.

Dar până la urmă s-a dovedit că și aici era tot mâna lui Dumnezeu. Iosif a ajuns să aibă “stăpânire peste toată țara Egiptului”, după cum ne spune Biblia. Doar Faraon era mai presus de el. Mulți ani după aceea, frații lui, care îl vânduseră, au venit în Egipt să cumpere hrană, pentru că era foamete mare.

Este o relatare incredibilă, dar Iosif și-a recunoscut frații și a făcut în așa fel încât ei, tatăl lor bătrân, Iacov și familiile lor să se mute din Canaan în Egipt. Acolo au rămas, protejați de Iosif. Au rămas acolo și s-au înmulțit în cei 400 de ani care au urmat până când au devenit… un popor mare, exact așa cum îi arătase Dumnezeu lui Avraam.

Următoarea perioadă din istoria Israelului este, probabil, una pe care o cunoașteți mai bine. Ați auzit vreodată de Cele zece porunci? Această perioadă se numește Exodul, sau Ieșirea. Acesta este numele celei de-a doua cărți din Biblie. Este despre evenimentele care au loc în jur de 1400 Î.Hr iar principalele personaje sunt Moise, Aaron (care era fratele lui Moise) și Iosua (cel pe care Dumnezeu l-a ales să îi conducă pe evrei după ce nu a mai fost Moise).

Și Moise avea o situație foarte asemănătoare cu cea a lui Iosif, adică era evreu,dar ajunsese într-o poziție de mare autoritate în Egipt. Cu toate acestea, Dumnezeu i-a vorbit foarte clar lui Moise, spunându-i că vrea ca el să-i scoată pe evrei din Egipt. Trebuiau să se întoarcă în Canaan, unde trăiseră strămoșii lui.

Conduși de Moise și de însăși prezența lui Dumnezeu, evreii au traversat Marea Roșie în mod miraculos; au călătorit, apoi, prin deșertul Sinai, și, într-un sfârșit, au reintrat în Canaan și l-au cucerit. În timpul Exodului, Dumnezeu i-a dat lui Moise Cele 10 porunci, împreună cu legile după care trebuia să fie condus Israelul.

Fiindcă tot vorbim despre profeții, aș putea să vă spun despre o profeție primtă cu sute de ani înainte, în care Dumnezeu le spunea deja celor de pe atunci ce avea să se întâmple. Cu secole în urmă Dumnezeu îi vorbise lui Avraam printr-un vis. În Geneza, capitolul 15 versetele de la 12 la 16: “Și Domnul i-a zis lui Avram: ‘Să știi hotărât că sămânța ta va fi străină într-o țară care nu va fi a ei.’ :Și chiar așa li s-a și întâmplat în Egipt. “Acolo (sămânța) va fi robită (Până la urmă au ajuns robi în Egipt.)” ” Și o vor apăsa greu, timp de 400 de ani.” (Atât au trebuit să stea acolo până la urmă).”În al patrulea neam ea se va întoarce aici.”

Exact așa s-a întâmplat cu “Exodul” evreilor din Egipt și cu întoarcerea lor în Canaan. După ce s-au întors și au recucerit Canaanul, au trăit vreo 300 de ani sub o formă de guvernare numită teocrație.  Asta înseamnă că trebuiau să fie conduși de Dumnezeu. Nu aveau parlament și nici măcar rege. Erau guvernați de legile și poruncile pe care Dumnezeu le dăduse lui Moise. Tribul de preoți numit leviți era însărcinat să se asigure că acestea erau respectate.

Această perioadă poate fi numită “Perioada judecătorilor”, pentru că, din când în când, la vreme de strâmtorare, Dumnezeu ridica persoane cheie care să conducă Israelul. Unii dintre aceștia au fost Ghedeon, Samson și Debora. În țară, oamenii erau uniți pe temeiuri spirituale și trăiau în diferite regiuni ale Canaanului sau Israelului, în funcție de tribul din care făceau parte.

În jurul anului 1050 Î.Hr, anumite aspecte esențiale au început să se schimbe în Israel. Dumnezeu avea un mare preot foarte înțelept și devotat, numit Samuel. Dar poporul Israel, vrând să fie ca și celelalte popoare, i-au cerut lui Samuel să le dea un rege, cum aveau celelalte națiuni. Dumnezeu îi avertizase dinainte și le spusese că nu acesta era planul Lui, dar poporul insistase. Prin urmare, Dumnezeu i-a arătat lui Samuel să aleagă un om pe nume Saul ca să fie rege.

La început Saul era cu adevărat omul lui Dumnezeu și a fost folosit de El să strângă și să întărească Israelul împotriva unor dușmani. Lucrurile au mers bine un timp. Această perioadă despre care vorbim acum se poate numi “regatul unit”. În această perioadă Israelul a trecut de la o confederație lejeră de triburi la o adevărată națiune. Până la urmă au ajuns să fie o adevărată putere în Orientul Mijlociu.

Per total, însă, viața lui Saul este una dintre cele mai triste relatări din Biblie. Pe măsură ce avea mai multe izbânzi și era venerat în Israel, asculta din ce în ce mai puțin de instrucțiunile date de Dumnezeu prin profetul Samuel. De asta Dumnezeu i-a spus lui Samuel “să ungă” un nou rege. Acesta din urmă a ajuns să fie cel mai iubit rege al Israelului, de care își amintește toată lumea. Regele David. Samuel i-a spus că Dumnezeu “și-a ales un om după inima Lui,”  adică după inima lui Dumnezeu.

Aceasta este, într-adevăr, o descriere corectă a regelui David. Sub conducerea lui David Israelul a atins apogeul. David a îndeplinit atribuțiile de rege, profet și, prin rugăciunile sale, chiar și pe acelea de preot. În război, în rugăciune sau în pocăință, David a condus prin exemplu și a fost numit de cei din vremea lui “lumina Israelului”. Din nou ne putem întoarce la profețiile străvechi și să le vedem împlinite. Putem să ne întoarcem cu 1000 de ani în urmă înainte de David, la Avraam, când acesta era un bătrân cu o soție bătrână și cu niciun copil. Geneza 15, versetul 18: “În ziua aceea Domnul a făcut un legământ cu Avram și i-a zis: Seminției tale dau țara aceasta de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat. ”

Cu conducerea și cuceririle lui David și, apoi, ale lui Solomon, granițele Israelului se întindeau de la granița cu Egiptul și până la râul Eufrat, exact așa cum i-a spus Dumnezeu lui Avraam cu aproape 100 de ani înainte.

Fiul lui David, Solomon, a fost al treilea și ultimul rege din perioada regatului unit. Dumnezeu i-a dat ceea ce a cerut de la începutul domniei. Solomon i-a cerut lui Dumnezeu înțelepciune, ca să conducă poporul lui Dumnezeu. Despre acea înțelepciune încă se vorbește și se studiază până în ziua de azi în cartea proverbelor din Biblie.

Din nefericire, influența unui singur conducător dinamic și credincios, cum era regele David, rar pare să treacă de a doua generație de urmași. Așa s-a și întâmplat, fapt care a dus la divizarea națiunii. Fiul lui Solomon, pe nume Roboam, trebuia să preia conducerea după tatăl său, dar nu avea inima bunicului său, David, nici înțelepciunea tatălui său, Solomon. O răscoală a izbucnit între triburile cândva unite ale Israelului și, prin urmare, regatul și națiunea Israel s-au dezbinat.

Aceasta a declanșat începutul perioadei “regatului dezbinat.” Cele 10 triburi din nord au fost conduse mai întâi de către un răzvrătit împotriva dinastiei lui David, care a stabilit o capitală în nord. Aceste 10 triburi din nord au ajuns să se numească atunci “Israel”. Doar tribul din care se trăgea familia lui David, adică Iuda, împreună cu tribul lui Saul, adică Beniamin, au rămas unite în sudul țării. Acești oameni erau numiți simplu “Iuda”.

Așa că în jurul anului 920 Î.Hr, după mai bine de 100 de ani ca națiune unită, regatul Israelului s-a împărțit în două părți. În următoarele 200 de ani, partea de nord, adică “Israelul”, a mers, în general, din rău în mai rău. Ați auzit vreodată de Izabela? Până în ziua de azi acest cuvânt definește (în engleză) o femeie fără rușine. Era soția străină a unui rege din nordul Israelului de atunci. Dumnezeu a trimis profeți în Israel, ca să avertizeze poporul că aveau să cadă și să fie judecați de Dumnezeu dacă nu aveau să se pocăiască, (profeți ca Ilie și Osea), dar  majoritatea i-au ignorat. În 722 Î.Hr inimaginabilul s-a produs.

Dumnezeu a permis domniei străine a asirienilor să cucerească nordul Israelului și să-i ducă pe majoritatea celor de acolo în robie departe, înspre răsărit. Națiunea căruia Dumnezeu îi dăduse ființă fusese decimată și, după cum le spusese profetul Osea că avea să se întâmple, au ajuns “să rătăcească printre neamuri.”

Dar împărăția din sud, Iuda, a rămas stabilă. Motivul era că, de cele mai multe ori, poporul și regii lor au stat mai aproape de Domnul. Erau mai puțini idolatri, mai umili și mai credincioși decât Israelul din nord și de aceea Dumnezeu a putut să-i păzească și să-i țină mai mult timp. Atât  nordul, cât și sudul au avut vremuri și conducători când mai buni, când mai răi. Iuda, la vremuri de restriște,  a ascultat de profeții trimiși de Dumnezeu, ca, de exemplu, de Isaia. Măcar uneori. Într-un final și Iuda a căzut de la credința și dragostea pentru Domnul, așa că, până la urmă, Dumnezeu le-a spus că au ajuns mai răi și mai idolatri decât popoarele din jur.

Ajungem acum la generația lui Daniel, în jur de 600 Î. Hr. Iuda era în zilele dinainte să fie distrus ca popor. Dumnezeu îl ridicase pe profetul Ieremia, unul dintre cei mai mari profeți ai lui Israel, care acum avea slujba ingrată de a fi gura lui Dumnezeu în ultimii ani de existență ai poporului. Ieremia le-a spus că noua putere mondială, Babilonul, care de curând învinsese Asiria, va veni împotriva Israelului. Dumnezeu urma să permită Babilonului să fie judecătorul Lui față de poporul Său.

Exact așa a fost. În jurul anului 604 Î.Hr, regele Babilonului a trimis o campanie împotriva lui Iuda și a Ierusalimului și i-a adus parțial sub domnia lui. Până în 586 Î.Hr, datorită împotrivirii lor, Nebucadnețar al Babilonului înfrânsese și distrusese complet regatul lui Iuda. Majoritatea supraviețuitorilor fuseseră duși în robie în Babilon. Doar o foarte mică rămășiță a evreilor rămăsese în ținutul natal. Așa a început următoarea perioadă din istoria Israelului: “Captivitatea”.

Își abandonase Dumnezeu copiii? Departe de așa ceva! În această cea mai dificilă perioadă, când evreii primeau judecata despre care fuseseră avertizați de zeci și sute de ani, un grup dintre cei mai puternici profeți care au existat vreodată au fost folosiți de Dumnezeu ca să vestească Cuvântul Lui poporului. Ieremia, Ezechiel și Daniel, cu toate că la distanță de o generație, au trăit în acest timp. Ei învățau pe Israel și popoarele învecinate Cuvântul lui Dumnezeu, ca să explice ce se întâmpla și ca să exemplifice prezența continuă a lui Dumnezeu.

În această vreme de nesiguranță, Dumnezeu a continuat să trimită mesaje clare în profeție pentru speranța și viitorul poporului Său. Un exemplu se găsește în scrierile lui Ieremia. De două ori Dumnezeu i-a spus clar lui Ieremia că perioada de captivitate a evreilor va fi un timp clar, limitat. Din Ieremia, capitolul 29, versetul 10, citim: “Dar iată ce spune Domnul: de îndată ce vor trece 70 de ani ai Babilonului, Îmi voi aduce aminte de voi și voi împlini față de voi făgăduința Mea ce bună, aducându-vă  înapoi în locul acesta.”

Avea să dureze 70 de ani. Și-a fost așa? A durat 70 de ani? Da! După cum ne arată Biblia și izvoarele istorice, începutul sfârșitului captivității a avut loc între 536 și 516 Î.Hr, marcând o perioadă de 70 de ani de la începutul ocupației Babilonului în Iuda în jurul anului 606 Î.Hr și până la sfârșitul distrugerii Ierusalimului în 586 Î. Hr.

Continuăm să vedem mâna veșnică a profeției, pe Dumnezeu, care Își împlinește Cuvântul lui de-a lungul veacurilor. Mai sunt așa situații în Biblie? Mai este ceva de genul acesta care trebuie să se împlinească în zilele noastre? Pe aceasta ne vom axa din ce în ce mai mult în aceste studii.

În timpul perioadei de 70 de ani de captivitate a evreilor, imperiul Babilonian a fost înfrânt de o coaliție a două națiuni, mezii și perșii. Această dublă împărăție a devenit puterea predominantă a lumii antice în următorii 200 de ani.

Ultima perioadă a istoriei Israelului se numește “întoarcerea.” Regele Cirus al Persiei a fost cel care le-a dat permisiune evreilor să se reîntoarcă în fosta lor țară și să trăiască în Ierusalim.

Smeriți și pocăiți, israeliții care au hotărât să se întoarcă în țara lor au promis din nou să păstreze legea și credința care le fusese dată strămoșilor lor cu multe secole înainte. În timp, Ierusalimul a fost reconstruit și un nou templu a fost înălțat, cu toate că nu era nici pe departe la fel de glorios ca și cel construit de Solomon. Dumnezeu a păstrat națiunea evreilor și aceștia au supraviețuit imperiului lui Alexandru cel Mare și erei supremației grecilor.

Societatea (în Israel) a evoluat și s-a schimbat mult datorită influenței pe care Grecia a adus-o în Orientul Mijlociu în timpul domniei lor. Au existat în Israel aceia care au condus poporul lui Dumnezeu înapoi la credința care li se încredințase cu sute de ani înainte, de a se detașa de alte popoare și de a se  închina numai Domnului, Dumnezeu lor.

În timp, Roma i-a înlocuit pe greci ca putere dominantă a lumii din acele zile. În primul secol de stăpânire romană în Orientul Mijlociu are loc și nașterea lui Iisus în Betleem.

Acest fond al istoriei va constitui de-acum scena  noastră, fundalul nostru, în contextul căruia vom vedea profețiile profeților, care ies în evidență asemeni unor indicatoare luminoase ale evenimentelor care au să vină.

Viitorul pe care îl indicau ei cu mult timp în urmă este pentru noi, acum, în cea mai mare parte, prezentul. Am putea găsi încă lucruri care să ne vorbească și pentru prezent. Precizia profeției ar putea avea ceva de adăugat pentru prezent sau pentru viitorul apropiat. În următorul studiu o să facem o incursiune în zilele în care sudul Israelului, sau Iuda, urma să fie cucerit de Babilon, în jur de 600 Î.Hr.

O să studiem evenimentele din viața lui Daniel, care era un tânăr evreu exilat în Babilon. Poate că nu avea mai mult de 14 ani. Al doilea capitol din Daniel va constitui introducerea, dar și următorul nostru pas pe cărarea profeției. Vom vedea cum ilustrează Dumnezeu pentru noi imperiile antice care aveau să vină în secolele următoare după Daniel. Și vom vedea că Dumnezeu a spus clar că, într-un târziu, la timpul ales de El, El Însuși va aduce o împărăție a Lui aici, pe pământ. Unii o numesc Mileniul. Greu de crezut? Sper că veți viziona și următorul studiu, ca să vedeți cu ochii voștri. Dumnezeu să vă binecuvânteze!